Cele mai interesante soundtrack-uri din jocuri video part 2: Electric Boogaloo
Există foarte multe elemente care reîntregesc experiența unui joc video – în primul și în primul rând gameplay-ul, care este fundația fiecărui joc. Iar mai apoi discutăm despre elementele artistice: poveste, transmiterea acesteia prin text și într-un final, muzica. Aș dori să vă prezint nu neapărat cea mai bună muzică (e un lucru subiectiv, până la urmă), ci câteva OST-uri care au marcat într-o oarecare măsură genul din care fac ele parte, unele fiind însoțite poate și de un mic recency bias.
Honorable Mention: Compozitorii in-house FromSoftware:
Da, m-am tot plâns pe parcursul articolelor anterioare de Soulsbornes, Soulslikes și toate cele, dar totuși… Mă tot gândeam ce joc de la FromSoftware aș putea să aleg ca să îl adaug pe lista asta, pentru că toate au un OST desăvârșit. Din cauza asta, chiar nu mă pot decide – fie că este vorba despre calmul din Majula sau sumbritatea din Firelink Shrine, compozitorii conduși de către Yuta Kitamura (proaspăt plecat din companie) și Motoi Sakuraba întotdeauna reușesc să te impresioneze și să captureze esența zonelor sau grandiozitatea bossifght-urilor. Cert este că din Lordran până în the Lands Between, nu vei fi niciodata dezamăgit de orchestra care te urmărește la fiecare pas.
Hollow Knight (2017):
Un joc creat de 3 australieni legat de o împărăție a gândacilor răvășită de o boală fără leac, care trebuie controlată prin a fi găzduită de către cineva creat special pentru asta. Cine s-ar fi gândit că insectele dintr-un tărâm imaginar ar avea gusturi muzicale atât de rafinate? Muzica de aici poate fi descrisă prin puține instrumente care dau impresia unui clasicism reimaginat cu influența semi aristocrată a unuia dintre predecesorii ace
stui gen de jocuri, Castlevania. Christopher Larkin a reușit să captureze perfect esența unei povești tragice, prin acorduri sumbre care de multe ori sunt redate de către un singur instrument – luminița de la capătul tunelului din această împărăție de mult uitată. OST-ul îți insuflă un fel de singurătate bună, introspectivă, care te pune pe gânduri și în același timp te pregătește de aventură, însă nu te previne cu nimic din ceea ce ai descoperi, preludiul perfect pentru tragedia care urmează să fie revelată.
Castlevania: Rondo of Blood (1993):
Că tot ziceam de predecesori – Castlevania este unul dintre numele alea pe care nu poți să nu le menționezi când discuți despre era consolelor din anii 80-90, unde, premiza este simplă – familia Belmont versus Dracula (în mare parte). Deci, așteptările sunt simple, un platformer plin de acțiune într-o lume gotică, plină de monștri care caută să te omoare. Muzica e pe măsură – plină de zvâc care redă acțiunea perfect.
De ce am ales Rondo of Blood peste Super Castlevania (SNES) sau Bloodlines (Genesis)? OST-ul din Castlevania a primit tratament special de la Konami de-a lungul vieții seriei, deoarece nu a fost schimbat foarte mult, ci clasicele au fost recompuse ca să se potrivească cu noile console. Akira Soji împreună cu restul membrilor din Kukeiha Club reușesc să atingă treapta cea mai apropiată de perfecțiune în aceasta serie (dpdv al OST-ului) – din ’93 încoace, nu există un joc Castlevania fara un remix “Divine Bloodline” sau “Bloody Tears”.
Clair Obscur: Expedition 33 (2025):
Recency bias? Poate, dar nu pot să apreciez destul modalitatea în care acest joc a luat naștere. Muzica din Expedition 33 spune o poveste în sine, una pe care Lorien Testard reușește să o redea cu măiestrie încapsulând perfect senzația de mister si simbolism pe care jocul dorește sa ți-o transmită. Senzația pe care ți-o dă al doilea fight cu Renoir în momentul în care îl auzi pe Victor Borba demarând în forță pe OST de nicăieri este una de: cum am ajuns în punctul ăsta, de ce sunt doi francezi care se ceartă în timp ce mă căsăpeste omul ăsta din fața mea și de ce este totul atat de epic. În plus, atenția la detalii este covârșitoare: OST-urile specifice bossfight-urilor de la sfârșitul fiecărui act însumează 33 de minute.
DOOM (1993) & (2016):
Doom este un bossfight perpetuu în care tu ești boss-ul, iar demonii sunt cei care luptă cu disperare să supraviețuiască. Este unul dintre puținele jocuri care nu ridică piciorul de pe accelerație nici măcar o secundă, iar coloana sonoră reflectă perfect acest ritm infernal. De la influențele din Slayer și Metallica întâlnite în piese precum “At Doom’s Gate” si “I Sawed The Demons” pana la explozivitatea din “The Only Thing They Fear Is You”, muzica a fost mereu o forță brută în Doom – fie ca discutăm despre Bobby Prince, compozitorul original al seriei, sau Mick Gordon, liderul revoluției industriale sonore din Doom-ul moder. Chitara, bass-ul și da, chiar drujba (sintetizată și transformată în instrument muzical în unele piese) conduc atmosfera pe tot parcursul campaniei, menținând adrenalina la cote maxime în lupta împotriva iadului.
Earthbound (Mother 2 – 1994):
Earthbound este un joc care îmi trezește foarte multe amintiri plăcute – Ness și cea mai neașteptată gașcă împotriva unui extraterestru care amenință să distrugă lumea, și poate fi învins doar cu ajutorul unor melodii colectate de către protagoniștii noștri. Ați spune că muzica este centrală, dar OST-ul jocului este complet experimental și acest fapt adaugă extrem de multă personalitate. Jocul, fiind lansat pe SNES, permite o libertate mai mare din punct de vedere muzical și încercând să emuleze un USA bootleg, fără un senzaționalism anume, Keiichi Suzuki și Hirokazu Tanaka reușesc cu desăvârșire să redea esența unei vieți simple, moderne în contrast cu lumile vizitate de personajele principale. Mi-e și greu să mă gândesc la o piesă anume reprezentativă pentru acest joc, de obicei există un standout, însă vă voi lăsa cu, probabil, cea mai underrated piesă: Get on the Bus!
Chrono Trigger (1995)
O colaborare între unii dintre cei mai talentați scriitori de ficțiune din Japonia la momentul conceperii: Hironobu Sakaguchi (Final Fantasy), Yuji Horii (Dragon Quest) și Akira Toriyama (Dragon Ball), Chrono Trigger promite multe. Yasunori Mitsuda, geniul din spatele OST-ului, a avut o singură cerință de la mai marii Square: să îl lase să lucreze la muzica dintr-un joc sau demisionează. Puțini pot spune ca au avut ocazia să îl aibă ca și co-compozitor pe Nobuo Uematsu, talentul din spatele OST-ului din Final Fantasy, însă Yasunori, cu un stil complet diferit inspirat de folk, orientalism și jazz, spre deosebire de influența orchestrală în care se refugiază majoritatea compozitorilor din perioada respectivă, se ridică la așteptările colaborării. Fie că treci prin Antichitate, un tărâm înghețat, o peșteră inundată sau traversezi insule care plutesc deasupra norilor, dă-i voie muzicii să îți ghideze aventura:
Chip ‘n Dale Rescue Rangers 2 (1993)
Capcom și-a construit reputația pozitivă prin clasicele de pe NES precum Ghosts ‘n Goblins, Mega Man II și DuckTales. Cumva, Capcom a reușit să îmbine unul dintre platformerele mele favorite din toate timpurile, și un hidden gem muzical din librăria NES. În urma colaborării cu Disney, cei doi derbedei din echipa salvatorilor, Chip și Dale, împreună cu restul găștii și-au croit drum și spre NES, ajutați de către creator/publisher și cei 2 compozitori: Sachiko Oita și Akihiro Akamatsu.
Atitudinea și sillyness-ul protagoniștilor poate fi însoțit doar de un OST care le oglindește energia perfect într-o combinație de chiptune 8 bit, jazz și jive. De-a lungul jocului, vă veți găsi foarte des bătând din picioare pe ritmul jovial din nivelele tematice, urmarindu-l pe Fat Cat spre a-i opri planul viclean. Ceea ce face special OST-ul din acest entry este modalitatea foarte lejeră în care acesta captează vibe-ul jucăuș al personajelor principale, fără o colaborare din partea lui Mark Mueller (compozitorul original al temei Disney).
Heroes 3 of Might and Magic (1999)
Încă îmi aduc aminte cu plăcere când îl găseam pe Gelu în tavernă jucând cu “Castle” sau “Rampart”. Puțini oameni au atâta libertate din punct de vedere muzical precum Paul Anthony Romero, compozitorul principal al seriei HOMM. Fiecare facțiune perfect reprezentată de ”imnul” din town view: fie că ne raportăm la maiestuozitatea “Castle”, calmul naturii din “Rampart”, magia elementelor din “Conflux” sau finalitatea vieții abrupte din “Necropolis”, OST-ul te face să rezonezi în proporție de sută la sută cu facțiunea căreia i-ai jurat loialitate (pentru că toată lumea are un favorit).
Frumusețea combat theme-urilor din joc complementează perfect animațiile și senzația de comandant suprem asupra legiunilor de cavaleri, dragoni sau titani luptând pentru supremație. Aratând că este unul dintre proiectele sale favorite, mulți ani după crearea temei muzicale, Romero se întoarce pentru a termina tema muzicală unei facțiuni (Factory) dintr-un mod care a devenit o expansiune neoficială (Horn of the Abyss) pentru mulți dintre jucătorii curenți ai jocului și pentru a face parte dintr-o orchestră într-un tur Est-European.
Diablo 2: Lord of Destruction (2001)
Jah Ith Ber – fiecare jucător de ARPG știe despre runeword-ul “Enigma”. Într-un fel, mi-e dor de vremea în care jocurile de genul erau considerate periculoase sau interzise copiilor și erai norocos în cercurile de clasa a 4-a dacă aveai ocazia să le joci. Singura modalitate în care puteai să ai un avantaj peste cineva erau revistele specializate de gaming.
Matt Uelman este a doua enigmă din Diablo 2, însă, oximoronic, urma să devină unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți compozitori de la Blizzard North. Munca i-a fost și recompensată pe măsură, prin iubirea purtată pentru el și munca lui de către toti fanii genului ARPG, până la premiul inaugural de excelență din partea IGDA in 2001. Muzica din joc nu poate fi descrisă altfel decât printr-o măiestrie asupra sunetului ambiental, industrial și experimental cu instrumente centrale precum chitara și percuția care este acolo să îți mimeze fiecare pas și bătaie de inimă. Fiecare act în sine are o anumită tematică, însă este grea de întrecut senzația eroismului și măreției din actul 5, începând de la Harrogath, până la Worldstone Citadel și lupta cu Baal:
Ca element artistic, muzica constituie unul dintre pilonii principali ai capabilității umane de exprimare a emoțiilor prin intermediul artei. Cred că în sinea fiecărui artist muzical, fie el unul consacrat sau creator de muzică pentru jocuri video, constă o dorință de a transmite o trăire cu fiecare notă scrisă.
Cred că ar trebui să mai scriu încă 10 articole de genul ca să pot sa epuizez tolba de muzică interesantă, reprezentativă din gaming. Jocurile și implicit, melodiile de aici sunt alese în funcție de modalitatea în care mă fac pe mine să mă simt, nostalgie și cât de puternic și-au lăsat amprenta asupra gaming-ului în general, dar și asupra mea, ca persoană.
Sper ca veți primi această invitație ca pe o sugestie onestă, prieteni: acordați-vă timp în backlog-ul vostru de jocuri pentru a experimenta aceste OST-uri nu doar ca muzică în sine, ci ca fiind o parte integrală a poveștii. Conferiți-le contextul pentru care au fost create, închideți ochii și retrăiți momentele care v-au făcut să vă îndrăgostiți de seriile voastre favorite.
